Cu albastru peste tot fără albastru în suflet cu vânt fără suflare dar fără să-l piardă cu adevărat cu o tandreţe a aerului fără muscă carnivoră cu un copac tropical care nu ustură cu marea dar nu prea frig si fara rechini cu bărci pe care puteai să călătorești cu vânzători agitați care arată bine și nu scuipă nisip pe bronzul tău cu copii care nu strigă cu un soare nu prea fierbinte cu un stand de cartofi prajiti nu prea departe cu un polar de citit care nu este prea înfiorător cu un prosop de baie suficient de mare cu ochelari de soare fără amprente cu o umbrelă de soare care nu zboară tot timpul cu un telefon inteligent cu un ton de apel nu prea agresiv cu ore nenumărate înaintea ta cu o senzație dulce de foame care amintește de grătarul de seară cu zgomotul wavelets care mângâia malul fără zgârieturi inestetice cu un cer în care avioanele nu și-ar trage reclamele ilizibile cu o burtă nu prea mare care îmi permite să văd degetele de la picioare cu o crema de bronzare care nu trage firele de par in timpul uscarii cu cantitatea potrivită de transpirație care arată că grăsimea se topește, dar fără să picure cu o relaxare calmă la fiecare respirație sperând că nu va fi ultima cu o plonjare într-un somn pe jumătate însoțit de fluturi care zboară pe cerul azur cu capacitatea de a apuca un pumn de nisip fără a întâlni un fund cu proiectul de a nu face nimic în ciuda acestei minți care ne roade cu un vârf de infinit fără să se gândească la ce urmează .
Marea albastră crudă a originilor m-am aruncat Am părăsit pluta de facilități și mi-a ținut doamna în poală apa era fragedă și propice înaintării situației slăbiciune offshore, fără pământ la orizont imens cu ondulații fine regulate și tremurătoare unde transparent Am putut distinge pietricele de jos Am înotat fără țintă timp infinit .
Au apărut coaste m-am apropiat peisajul era sterp totul era alb de cenuşă după cataclism copaci mărunțiți fără frunze, fără verdeață Am mers de-a lungul coastei un pârâu pe care l-am acostat o casă pe marginea unui morman de plante fosilizate rămășiță dintr-o pădure de altădată cimitir gigantic ridicându-și cioturile spre un cer de nerăbdare o casă cu schele de jur împrejur fiinţele umane trebuie să fi recăpătat stăpânirea locului după cumplita încercare L-am lăsat pe gente domnișoară și a urmat-o acasă o clădire din piatră cu două etaje în afara ușii când eram pe cale să batem deschis ca o rafală de vânt o suflare care ne-a aspirat un izvor ne-a înconjurat o femeie mică îmbrăcată toată în negru cu o cârpă moale, cu capul acoperit picioarele goale în sandale groase de piele a apărut o față cu ochelari și ridată să ne târască vioi într-un interior întunecat cele două femei păreau să se cunoască Aveam dreptul doar la o privire pe furiș De parcă nu aș exista dar eram cu adevărat vizibil ? prin această traversare pe care am efectuat-o fără efort condus de o sarcină nu eram un spirit ? s-a angajat acolo înaintea mea, un simplu martor o conversație plină de viață plin de bucurie de variații ale vocii două buchete de flori multicolore ciripind păsări vesele împletite în jocul mâinilor și al ochilor luminoși un cântec grațios făcut de bucurie a cărui limbă nu am înțeles-o Nu am fost unul dintre ei Eu am fost ferrymanul care le-a permis să se întâlnească asa ca am disparut puterea muncii efectuate .
De atunci murmurul nu mai este simplul acord melodios al elementelor vieții întâlnite el este bower gros în viață întors și copiii râd pe urcarea potecii pietroase care străbate casa acum cunoscută .
Nu vă aplecați înainte de a dormi fii veselul ucigaș al misterelor se toarnă aceeași scenă trecând și reîncrucișând stiu sa spun că evenimentul este un set de fraze și că în vechea ceartă dintre real și vis uşa este în mijlocul efuziunilor Sentiment vag parțial apărute a unui nor de minciuni că vântul împinge spre munte pentru propoziții bântuitoare converti cuvântul rostit în cenușia confortului .
fi porcul-spic admonestări viclene iar dacă pasul te grăbeşte ca melcul pe calea lui strălucitoare întoarce-te în hambarele tale pachetul inutil de înlocuitori încinge pânza cu lumină mergi la petrecere și descoperă-ți inima.
avansez de marmură în prima linie în această posibilitate de a ni se alătura în nunta noastră a adevărului real .
Merg pe jos memorie de amprentă din gatul meu sort l'inefable la crematoriul tinerilor refuzând epuizarea .
Și din moment ce viața este "vedea" mă dizolv pe malul harului în somnolenţă frăţească tăierea în fâșii subțiri colorate chipul mult căutat chipul copilăriei chipul fiecărui om în căutarea lui însuși .
Și dacă totul ar fi fost o chestiune de tăcere mult mai mult decât muzica .
Este închis, dar ai grijă există insubordonarea luminii depline există dreptatea unei vigilențe cu arcul suplu acolo este pragul nămolului marilor spălări există ambiția de a merge pe urmele numelui tău există circumcizia intimă a gamei de schimburi extinse până la limitele universului acolo stă responsabilitatea unei conștiințe impecabile là est la couture assemblant d'un fil écarlate les étoffes de chair et du verbe là est le passage que le pas des moutons foule rageuse conversation sur le chemin coutumier là est la feuille d'arbre lâchée au vent d'une terre lointaine là est la nuit des douleurs et des tentations ourlée par l'aube qui point . Ainsi va la nef accomplissant son office maîtresse d'exil et de vanité jaillissement de larmes au chevet de la finitude transmetteuse hors le sexe la fortune et la puissance le message qui n'use pas le cœur ni ne dessèche le sang le message des guerriers bien plus que celui des époux le message enflammé hors fatigue et regret le message dévoilé par le voire et l'entendre le message de la joie des vœux définitifs le message de la grâce et du sourire le message de la rosée tombée au matin de la Saint Jean le message des fruits que l'on offre Le message qui jamais ne se referme la gratitude du jour .
L'homme détient les clés de son fragile équilibre . L'homme est le créateur aussi bien de son enfer que de son paradis .
Parfois quand de
noirs nuages s’amoncellent et que la déroute plante son drapeau noir, ton
cerveau se brouille, tu cries. Un cri au-delà de la douleur et de l’appel. Un
cri aux causes abyssales. Un cri de personne humaine en proie à une rencontre
improbable. Un cri qui dérange notre entendement habituel. Un strigăt scandalos
care vrea să ne arate ceva. Dar ce ? Ce ai vazut ? Cât despre dumneavoastră
emoții, Nu am cheia pentru a le decoda .
Rătăcești în acestea
pământuri între câine și lup, unde cenușiul unei ierni saturate de ger
ia imagini de altădată, unde vaporii din spatele originilor
altera constiinta, a fi, unde halucinațiile și viziunile se întâlnesc .
Ești între viață
și moartea, dar viața este cea mai puternică, chiar și în ultima călătorie, si este
care ne permite să simțim fragilitatea acestei vieți, chipul lui unic şi
că puternici din această experiență ultimă suntem din carne, a minții și a sufletului
mari transcrieri de mister, noi cei nevinovati, noi adepţii lui
Mirare .
Tu țipi și eu
te aud pe coridoarele acestei case de bătrâni pe care nu l-ai făcut
nu le-ai putut face niciodată pe a ta, atât de mult a fost dificultatea ta în comunicare și adaptare
mare .
Nu mai sunt
“doamna !” că scoți dar gemete lungi care se ridică din
profunzimea ființei tale de a te adresa cuiva nedefinit, că nu poți
numi. te salvează de pericol ? Te ușurează ? Ajută-te să treci peste acest calvar,
această răsturnare a fiinţei care se scufundă în labirintul făcut din urme
amintiri și impasuri ? Nu știi ce să întrebi, mâna ta slăbită se strânge
mâna mea. Nici măcar nu-mi ceri să vin acasă, acasa .
funcțiile dvs
elementele vitale au fost reduse la mâncat și dormit, iar când plec de la tine
plângerea prelungită îmi macină pieptul ca un viciu și îmi strânge inima .
Când te părăsesc
după ce te-am sărutat, Simt că asta va fi ultima dată ; și
atunci nu mă mai întorc pentru că nu știu ce să fac ca să te ajut,
pentru a te liniști, pentru a te calma. Laș te abandonez, si apoi eu
te face să te simți vinovat !
Dès que je quitte l’étage où tu résides et que l’ascenseur atteint le Rez-de-chaussée, je n’entends plus tes cris mais néanmoins ils continuent de résonner au plus profond de mon être. sunt abandonat. Sunt lăsat afară, eu răul născut … poate ca tine. J’essaye de me faire à l’idée que je n’ai plus de papa, sunt trist, Sunt supărat, din burta mea se ridică o minge mare. ma calmez, Gestionez situația în timp ce suferă o ruptură viscerală. Strigătele tale mă urmăresc când meditez, când merg în ploaie, dans le vent, sub soare și aud vocea ta care mă cheamă, blând, très doucement telle une caresse, mangaierea ta, que tu me prodiguais quand dans mon petit lit d’enfant j’avais tant de mal à m’endormir .
Nu întrebi
cu siguranta mai mult ajutor, se pare că nu mai ceri vești de la
copiii voștri. Ești singur și ceața care te învăluie sugerează zborul
corbi într-o dimineață răcoroasă de vară în copacii înalți care aliniau
canal din Briennon .
Tu es là à attendre qu’une porte ultime s’ouvre dans le mur de cette chambre que tu n’as jamais investie. Sunteți poarta de acces către o oportunitate care nu trebuie ratată. Tu attends un dernier train qui siffle dans le lointain mais qui tarde à apparaître. Nu mai ai nimic de dat. Ce qui t’appartenait ne t’appartient plus, care era casa ta, ai fost deposedat. Ton appartement a été occupé, la vaisselle du dimanche et des jours de fête a été éparpillée, même ta signature a été copiée. D’espoir, punct. De sourires sur ton visage, punct. La trompette dont tu jouais à été offerte à l’enfant d’une soignante. Ton dernier bagage est bouclé, et puis d’ailleurs ça fait bon temps que tu n’as plus de bagages. Tu as donné, … nous avons pris .
Ocazional, dans des
moments de lucidité, tu as pu demander que ça avance un peu plus vite, que la
fin du tunnel s’ouvre sur la grande lumière terminale, à ce qu’on dit. Mais le
sais-tu ce qu’il y a après ? J’aurai tant voulu que nous parlions de ça.
J’aurai tant voulu que tu prennes cette initiative… Et c’est maintenant que
j’entends, că măsoară tot ce poate un tată să-i dea lui
copiii atunci când este conștient că face parte din marele lanț al
generații și că propria sa viață, unic și sacru, este în slujba altora .
Poate asta
va fi in seara asta. Poate peste cateva zile. deveni frig. Lasă oasele
sparge ca sticla. Că sângele nu mai circulă. Acea nemișcare bruscă
fii o ușurare după suferință. Lasă tic-tac al stimulatorului cardiac să facă a
zgomot infernal în acest corp inert .
Vehiculul negru
inca nu a sosit. Dar ce fac ei toate acestea așa-zise vii
a bea pastis, a juca belotte, să se tăvălească în fața televizorului,
pe măsură ce îngheață pe marginea banului de gheață ! ” eu astept, moi, carul funerar !
“
Îmi amintesc de
turul Franței pe care am fost să-l vedem cu Charlot, în ani
cincizeci. A fost un pas contra cronometru. Ultimul alergător care a trecut
era Anquetil care avea tricoul galben, iar apoi în spate urmase cel
vagon cu mătură. Petrecerea s-a terminat, ne întorsesem cu trenul de la Versailles
pentru a coborî la stația Pont Mirabeau și a reveni acasă via
Avenue Emile Zola. Am ținut la distanță o pungă de hârtie care conținea
niste mici obiecte publicitare pe care reusisem sa le prind pe drum
a caravanei publicitare. A fost soare, cu un soare de iulie se juca
frunzișul bulevardului. Mi-a plăcut această trecere de la umbră la lumină și mie
Am sărit pe plăcile perforate de fontă care înconjurau copacii. am fost
fericit că am petrecut ceva timp cu tine, papa, tăticul meu… Și asta
vagon cu mătură care așteaptă !
Acum patru ani
si jumatate, când mama ne-a părăsit, Am stat cu tine o săptămână, rue de la Jarry. A fost acolo
ultima dată am fost cu adevărat aproape de tine. Nu m-ai întrebat niciodată
alte întrebări decât cele strict materiale. Nu ai plâns niciodată. Nu
nu ai evocat spontan nicio amintire. Dacă ar exista tristețe, nu mi-ai spune
nu a arătat-o. o făceam “delicat” cu tine ca să nu te facă
întrezări-mi necazul adânc și nu te-am împins astfel încât amândoi
plâns pentru plecarea soției și a mamei noastre. Mi-a fost teamă că tu
te prăbușești. Măsuram deja în tăcerea pe care ai arătat-o – este intotdeauna
eu care am început conversația – că starea ta mentală a fost tulburată. Tu
părea în altă parte din toate acestea. Lipsa ta de emoție mi-a făcut frig în
înapoi. Nu am găsit cuvintele care te-ar fi făcut să spui, te contactam
în sensibilitatea ta. Știam că ești deja puțin plecat .
Le 23 iunie, Data
ziua de nastere a mamei, ma voi ruga pentru tine, papa. Ca esti
din lumea asta sau din altă parte nu contează, deja ai plecat atât de mult. Ta
plecare, ai anticipat-o cu mult timp în urmă. Ai vândut casa din Saint-Flour
de parcă ai închide un episod din viața ta, parcă și-ar arde obiectele familiare
pentru că după tine n-ar fi nimic, nimic altceva decât străini care vor căuta
în afacerea ta, nimic altceva decât invadatori care vor distruge totul. Nu ai
nu a insistat să păstrăm acest ancor familial. Ne-ai dat
banii din vânzare fără să vă returneze, fara a spune
vorbire. Emoții, punct ; de parcă ar fi murit ceva despre tine
de foarte mult timp. Erai deja pe drum. Dans les semaines qui
ont suivi tu as eu un grave ennui de santé dont tu t’es heureusement sorti. Et
depuis tu attends la suite. Ce n’était pas ton heure. La ligne de démarcation
passée, tu faisais comme s’il ne fallait pas se retourner. Question de vie ou
de mort ? Fuite en avant ?
Dès lors que la
terrible sénilité t’accable, que tu n’as plus ta tête, que la trinité
de la dépression, d’Alzheimer et de la démence nous oblige à l’épreuve que nous
devons traverser, toi et nous trois tes enfants qui sommes ainsi convoqués en
tant qu’êtres de conscience et de compassion, de vulnérabilité, de transparence
et de sang-froid, de réflexion et d’entendement à ce qui est ; nous nous devons
d’être les témoins du grand oeuvre de la vie et de la mort pour nous soutenir
dans l’accueil et l’entre aide afin de prêter main forte à ceux de nos proches
qui en ont besoin. Nous ne devrions rien avoir à nous cacher. Nous devrions
rester unis. Nous devrions nous parler. Les non-dits n’engendrent que repli sur
soi, rejet et méconnaissance de l’autre et bien du malheur à nos enfants et
petits enfants par l’ombre qu’ils jetteront sur notre mémoire collective .
Quand j’entends le
glas de la finitude au clocher de l’existence, j’écoute, je vois, je suis
triste, plang, je suis seul et ma solitude je la consomme avec mes proches,
Îl împărtășesc cu cei dragi care mă iubesc. o mestec, eu ea
distilează, eu ea “manduque”, această opţiune absolută a finitudinii, pentru
că mă hrănește și mă ajută să cresc .
Oui, mă voi ruga
Pentru dumneavoastră, sa te insoteasca, pentru a te sprijini, tu tată, trup si suflet
asociati, să merg cu tine această potecă care merge de la casa ta până la cimitir unde
stai mama .
Papa, eu tu
promite să-ți amintești povestea vieții tale, și să onoreze această schiță
existențială pe care mi l-ai transmis pentru a face rodnică viața pe care o ai pentru mine
date, ca să înflorească această dorinţă de a face mai mult decât ce ni s-a dat
dat. Și asta, astfel încât este “treaba buna” util
pentru cei care ne vor urma .
Il est un temps
déraisonnable où l’on met les morts à table pour un dernier repas, hors faim et
soif matérielles mais plein de faim et soif symboliques et spirituelles, afin
de recueillir les miettes de vie qui nous permettront de grandir sur notre
chemin de connaissances et de sagesse, de donner sens à sa vie et de s’effacer
en osmose d’amour devant ce qui est .
Papa, dans ta démence, émane une aura où affleure, pure et limpide, une valeur profonde. L’ego brisé cède la place à l’essence humaine. Et pour celà tu es précieux .
Le 23 iunie, je
penserai à maman, je penserai à toi papa, je penserai à vous deux, mon frère et
ma soeur, et ferai promesse de vivre ces dernières années qui me sont
imparties, cât se poate de simplu, în ascultare, modestie, respect pentru
personalitatea fiecărei persoane, sprijin si sfaturi, tuturor celor care vor fi
dificultate .
Nu ar trebui
ne rănește și avem curajul să schimbăm, pentru a lua legătura cu noștri
rude, cu alții, chiar dacă pare dificil pentru că nu este foarte obișnuit
în cultura noastră de familie. Tăcere dacă se poate autoregenera
sine în meditație și contemplare, este nociv ca, transformare
in liniste, el stinge lampa speranţei .
Și pentru că pe aici totul se termină cu un cântec sau un cuvânt bun, să zicem că nu ar trebui să-ți cântărești aproapele, nici asupra altora, nici pe acest pământ plin de misterul creaţiei astfel încât noi, lor “viu în mișcare”, rămâneți în comuniune cu Celălalt care va recunoaște că toți suntem frați dacă ne iubim unii pe alții .
Ce carrelage fait d'hexagones rougis . Cette allée d'arbres bruissante d'un printemps pluvieux . L'escalier à la rambarde de fer forgé . Ce jour par dessous la porte de la chambre qui laisse monter les éclats de voix provenant de la salle du restaurant . Ces fenêtres avec leurs ferrures à l'ancienne . Ce volet de bois mal fixé qui bat contre le mur quant une rafale de vent se lève . Telle l'armoire avec sa vitre miroir d'un temps entreposé .
Être là à l'ombre des choses en place assis dans le fauteuil défoncé des entrelacs d'idées mal négociées enturbannant mes pensées souvenirs psalmodiés par une petite voix intérieure je pris mes cliques et mes claques boîte à images et carnet de moleskine pour aller péleriner aux effluves d'antan .
Froidure et pluie métamorphosaient le sombre de l'air en plein après-midi discret passage à cet état d'écoute permettant d'être dispos pierre sur laquelle bâtir la cité des frères Jérusalem céleste sans ses anges rendus visibles Jérusalem juste existante pour accueillir le marcheur d'âmes en quête d'un détour probable vers l'état prémonitoire des repentances en quête de souffle et de lumière sur lesquels chevaucher chercheur rendu à sa besogne l'arceau d'un jeu de croquets alors obsolète devant la maillet de la vacuité le fomentateur des rencontres désirées celles que la disponibilité sans attente permet de faire éclore même au déplié des heures creuses alors que monte d'entre les frênes et les ormes le chant froissé de pluie et de couleurs mêlées au jardin lumineux et parfumé phrasé de pleurs en printemps à la confluence des charges sonores d'une eau rageuse raclant de galets invisibles les marmites de géants .
De l'eau de l'eau à foison assignée au feulement incessant d'un chuchotis animal froissement d'une voix contre la paroi de basalte gouttelettes de perles au diapason d'un son guttural claquement des mains velues contre le roc ensanglanté.
S'élève la monocorde allégeance le faisceau continu la plainte stratifiée des écobuages de la cité .
S'exprime l'alphabet en ses dissonances ces frères dont la pratique artisane fut emportée par la burle vers la vallée des permissivités .
Seul le son d'une cloche par dessus le courant d'eau manœuvre à l'appel les hommes de la magnanerie alors qu'il fait encore noir par ce matin d'hiver à traverser ce pont de bois les sabots frappant de leurs ferrures le seuil de l'atelier .
Heureux événement que l'arrivage des ballots de soie hérissés de mille fils irisés hors la grossière toile de jute à l'arrêt comme hésitante d'entrer dans la goule où le mâche-menu des ferrailles associé au crissement des éraflures gargouillent du lissage des textiles fins . Maraude instantanée du garçon derrière le bâtiment ramassant vivement la musette pleine posée sur le banc poisseux du vestiaire le temps d'un saut dans l'ombre hors du ravin des attendus pour se retrouver ivre libre inima care bate sur la sente caillouteuse hors la promiscuité du bas et haut les cœurs apporter en la chaumière sans feu les noires stries d'un à-jour imprimé sur le pourtour de son visage de châtaignes et d'oignons oings .
Message hors âge des floricoles levées d'esprit des génuflexions lasses sur le chemin des trois croix entre le Golgotha et la finitude de Marie .
Les femmes saintes seules admises à retenir par le bras les mâles de passage pour un sourire ameutés disparaître dans le taillis à la recherche de l'argousier qu'ils feront suinter sur la pierre des fièvres histoire de se mettre en marche sans compte à rebours sur le chemin coquillard .
Les femmes saintes seules admises en progression lente vers l'amour et la compassion chargées des brassées de genêts dorés à la mesure des hautes portes des granges enfouissant sous leurs amples jupes les crânes des trépassés les reins ceints d'une étoffe si rouge que le soleil levant de par son disque iridescent évoque le saint chrême de l'onction du mercredi saint celui des faiseurs de jours pour peu que la mise soit permise sur le suin safrané de la jument grise de maître Cornille ébranlé de plaisir à la vue de cette farine si blanche que le puissant déplacement de la meule pierre contre pierre fait s'envoler au gré des trilles du merle au petit jour d'un matin de mai .
De t’avoir
rencontrée me remplit de joie, toi, différente de moi et pourtant si proche .
Tu m’accompagnes
et me calmes lorsque le temps est à l’orage, que de noires pensées montent de
mes gouffres amers et que mes réparties sont excessives .
Tes fermes colères
que l’on pourrait croire feintes me sont le remu-méninges vibrant et salvateur
lorsqu’atteinte par un assoupissement de l’attention et de l’âme je balbutie de
vagues réponses devant le risque de la nouveauté .
Je t’aime, sans
l’ombre d’un doute, que même notre arrivée conjointe sur une autre planète ne
pourrait nous dispenser d’exprimer notre folle envie en miroir de chercher et
de comprendre à tous propos ce qu’est la vie .
Je t’admire
au-delà de toute considération restrictive, d’une admiration dispose et large,
que même l’envol tardif d’un perdrix devant nos pas ne saurait nous distraire .
Et pourtant Dieu
sait que j’aime les perdrix rouges qui de leur vol lourd et plat pourraient
réveiller dans un sursaut salvateur le dormeur du val que j’ai si souvent
tendance à être .
Devant notre
énergie d’hommes debouts chargés des possibilités de réalisation à venir, la
terre, notre champ d’activité, est si vaste, puissante et fragile à la fois,
sensible, amoureuse et réceptive, qu’il nous arrive même d’entendre le murmure
du commencement des commencements .
Ta parole tournée
vers l’éternelle urgence à énoncer l’essence des choses me permet de poursuivre
mon chemin, délié de toutes entraves, vers le clair ensemencement de mes
jardins les plus profonds .
Tu m’accueilles
avec tant de générosité, de promptitude et de justesse que je n’ai même pas le
temps de te remercier. Dès que je te vois, je suis à l’affût pour te consommer
avec ma tête et mon coeur, et dès que je me consume, dès ce que tu m’offres
pénètre en moi, alors tu disparaîs, alors je fonds .
Tu es mère, grande
soeur, ange et félibrige de mon coeur pour qui l’émoi que je ressens à ton
égard est de suite transformé en “sens” clair et profond au service
de mon engagement de fidélité à ton enseignement. Toi, ma flèche lumineuse .
Et puis je t’ai librement
choisie comme étant mon amie alors qu’on ne choisit pas sa famille .
Et je serais
toujours l’arc pour bander tes pensées réitérées avec force tant il est
impérieux pour toi que nous les prenions en compte. L’état du monde actuel en
dépend .
Ton message passe.
Ta parole est reine. La fluidité de ta vision m’épouse. Les traces que tu
laisses derrière toi, je les recueille au plus fort de mes perceptions et de
mes capacités mentales pour les intégrer le temps d’une communion venue .
Ton visage est
inscrit au profond de mon âme et pour peu qu’un souffle vienne à passer,
aussitôt je me lève pour reprendre ce chant mystérieux qu’au cours d’une de nos
premières rencontres je murmurais et qui depuis toujours m’accompagne lorsque
je croise ta route .
Ton regard signe
les instances de ces lieux de paix et de convocation à la vigilance d’une
attentive flamme de pertinence .
S’il arrive de
nous perdre quelques temps et que je te retrouve, aucun préambule n’est de mise
dans le premier regard que tu me portes. Tu es là, je suis là, corps, âme et
esprit prêts à la tâche qui nous incombe, ce grand oeuvre tissé de chaleur
humaine, d’intentions de bonté et d’exigences de compréhension quant à notre
posture à tenir dans nos temps si troublés .
Et si tu partais en
voyage, sache qu’ici ou ailleurs il y aura de la place pour tes disciples, pour
mes frères et soeurs en toi, afin de perpétuer le feu d’entre les eaux et le
crâne, et nous entretenir de ce qui reste encore à faire .
Et puisque la vie
est quête et pélerinage continu, tu es le bourdon du pélerin, le précieux bâton
qui me soutient et avec lequel je calligraphie dans la poussière du chemin les
lettres sacrées de notre écriture universelle .
