Ea planează din ochii lui deschiși mângâia dealurile şi văile. S-a spălat din lacrimile ei continentele a revărsa oceanele. Ea a mers pe cioburi de timp colaps brusc de la o gaură neagră la o gaură neagră. A scuturat norii și mareele la cele patru puncte cardinale a legământului sfânt. Ea mângâie stelele în vântul solar al unui exces de lumină fără ca umbra să-l pătrundă. Ea este vizitată de cadavre roci de gaz și vânt a muri și a renaște. Ea se împrospătează cu un gram de șansă impulsurile primei cauze însăşi esenţa omului. Ea este ancora înțeleaptă a existentului și a supranaturalului dansul şi trecerea unei tăceri sensibile. Ea este bile și se învârte eclipsându-se pe sine calea spre finalul misterios. Nici o ureche nu o aude draperii cu ajurat luminos consacrat în ofranda lui. Pământ, oh pământul meu Mama Pământ este frumoasă pământ oh pământul meu. 390
Atât de mici sunt mâinile Mariei că orga emite cântecul păsărilor ciripit de printre pânze de la montée vers l'aube. Pe măgarul muzician Am măsurat cu privirea distanța de la mine la sine o clipă de eternitate. De cranii în nisip punct obsidianul pe de altă parte se lamentant d'ordres laissés là. Piele neagră și spumă albă în cadrul ferestrei se ridică fumul douce et tracassière. Sunt frumoase si bune cântece ale fiinţei piei deschise ale copiilor lui Emaus liber de angoasa si nimic. mângâiere în umbră pe grătarul soarelui d'une quête danse l'amourîn consecinţă. 389
Mâinile astea care arată ca nimic nici măcar la închiderea plăgii. Această ușă s-a încrucișat a respira mai greu. Privirea aceea atât de îndepărtată fără a ridica vălul acolo pe umăr încadrând zile triste contemplând cărbunii lui Sylvain venit la plutire greață de bulion gandaci de memorie scuipându-și excrementele în ritmul unei țigări. Fereastra era deschisă pescărușii se învârteau vântul sugea măduva din oase pentru ultima dată trage apă din fântâna Vechiului un zgomot în spatele ușii Știam că nu va veni mestecat în vertijul uitării vânt pe alei să-l înjunghie pe diavol a s'y mire spumă moale în nămolul zilelor fertile o lumânare în față un felinar în spate. 388
A construi pentru a nu trebui să devină. Ignorați mușcăturile zilnice pentru mai multă ușurință în înălțime. Aflați cum să colectați restul eșecurilor într-un proces de conștiință.
A fi lupul pe margine și pretinde că ignoră sârma ghimpată din Marele Câmpii. Ochii deschisi larg în faţa expansiunii vântului de vest.
În zori de despărțire dovezi de lună a merge spre lumină. Salvează lumânarea fără a arde rugul amintirilor.
Sacralizează miopia interioară în lenjeria mototolită a nopţilor de retragere.
Aflați cum să rotiți roata să împrăștie nisipul.
Ridică-te iar și iar în ciuda rănilor copilăriei.
Deveniți o perlă perforată înainte să te mănânce sarea.
O noapte de tandrețe elan stropit frunze de toamna să orchestreze consecințele de pe pământ. Zgomot în mașina de spălat o cheie neatenționată lăsat în buzunar o neglijență, cel puțin. La nivel aşezaţi-vă si apoi nimic o rază de soare prin obloanele cu jaluzele. Plecând încet fluturând în vânt fără resentimente doar o garoafa intre dinti. Afirmați sosirea lui pe piatra dură a intrării sub gratiile ferestrei O, bunica ! 387
A fi, perdusDans la frilosité des avancées technologiquesCoups de gueule contre le mur des incompréhensionsSe lient et se délientLes bonnes raisonsAu sens giratoire d'un consumérisme béat. Frappant d'un zeste du sabotLe condominium des afflictionsL'homme de bureEn ses vérités surannéesDevient Don QuichotteDerrière le miroir des lamentations. Monte des fosses d'orchestreL'appel des repris de justice, Vêtus d'hardes spectrales, Corps éventrées, Rigueur ajoutée, Harnachés d'obsolescence programmée. Cellulose dégoupilléeEn effraction d'un ordre disperséLe temps appelle le tempsAu creux d'un nid de coucouLa vase refluanteColmatant les brèches de l'oubliS'enquière d'une halte secourable. Proviennent d'on ne sait oùDans un faisceau de lumièreLes mains ouvragèresAux doigts grêlés de piqûresRonde enivranteLe regard baisséRassemblant les myriades d'âmes errantesAutour d'un chant psalmodiéQue le tissage expose. 385
dans la frilosité des avancéestechnologiques coups de gueule contre le murdes incompréhensions
se lient et se délient les bonnes raisons au sens giratoire d’un consumérisme béat
frappant d’un zeste dusabot
le condominium desafflictions l’homme de bureen ses vérités surannées
devient Don Quichotte derrière le miroir deslamentations.
Monte des fossesd’orchestre l’appel des repris dejustice, vêtus d’hardesspectrales, corps éventrées,
rigueur ajoutée,
harnachés d’obsolescenceprogrammée.
Cellulose dégoupillée en effraction d’un ordredispersé le temps appelle letemps au creux d’un nid decoucou la vase refluantecolmatant les brèches del’oubli s’enquière d’une haltesecourable.
Proviennent d’on ne saitd’Unde dans un faisceau delumière les mains ouvragères aux doigts grêlés depiqûres ronde enivrantecel regard baissé
Tout si sensiblela feuille d'érable de l'automnerouge d'un premier regardchue sur le solfleurant bon la cigognequ'un air de fête accompagnâten son envol. Une âme paraîtdans un bouquet d'efforts soyeuxau soleil naissant de tendres accolades.
Haut les cœursen caresse d'êtreponctué d'une pluie d'étoilesfût roulée le long de la pentela roue de la viejusqu'au ruisseaudes souvenances éparseslèvres levées rosesvers la nef de nos yeuxde tant d'étoiles éclose.383
Naviguer en eaux vivespulvériser de raisonles terres en déshérence. Pierre à pierremonter les mursde la maison. Suivre la rase irriguantecontre le jardin des culturescet havre paginé. Creuser le bas du champet remonter la terrepour davantage d'humus. Dénerver les sentes sauvagespour passage libérése mouvoir entre taillis et buissons. Recourir au babil des enfantsrevenir en arrièreau pays des merveilles. S'asseoir au plus près du solgonfler ses poumons de bonne odeuret lever les yeux vers un ciel de traîne. Là-bas sur le cheminle grand'père revient de promenademains croisées dans le dos. L'alouette lulufixera un matin de fêteles lampées de brume. Se retourne en passantla forme blanched'un proche ami de connivence. Se comptent sur les doigtsles jours d'après la peinede salissures énuméres. Ensemencé de rêvesl'homme de poésiesigne sa présence d'un silence. Effleurer la joue d'un bébé luneau repos yeux grands ouvertslèvres suçotantes. Branche d'hiverpar ses bourgeons lustrésprovoque le printemps. Et si paresse obligela rosée billeveséereflète celui qui la regarde. Venezle grand-frère est arrivéoù déposer sa tête. 382
Je suis le guerrier de l'ombreet l'onde amère ne me fera rompre le serment. Quant " Il " vint me frapper par derrièrela voie lactée s'enroula d'une écharpe dernière.
Je susciteblessure à la gorge récurrentel'appel par dessus la canopéeau grand vent des nuits pluvieusesaccroupicontre l'arbre-maître. Je porte à la bouchel'eau d'écorces fraîchesoreille tenduele sol des feuilles mortesbruissant des souvenirs éteints. S'exhalent les odeurs du maraisla lune rousse jouede ses pupilles aiguiséesla danse d'un écarté de ciel clairentre les draperies de la ramureet le fuligineux des nuages. Je porte l'insigne pouvoirsur le pavois des obligésde me perdre en fissiles parolessur l'orbe gelédes songes rouges sangs. 381
